Acum aproximativ 3 săptămâni plecam la Londra, ca să îi întâlnesc pe câțiva dintre botoșănenii noștri care au ales să se stabilească acolo. Cum altfel să încerc să îi ajut dacă nu îi ascult mai întâi, dacă nu aflu de la ei ce i-a împins să își ia rămas bun de la familii?

Nimic nu avea să mă pregătească, însă, pentru marea de dor pe care aveam să le-o citesc în privire și zecile de motive pentru care viitorul, pentru ei, nu mai era în Botoșani. Când am auzit că județul, acasă, nu mai e o opțiune, că traiul a devenit insuportabil din cauza lipsei locurilor de muncă, a salariilor prea mici, care generau griji lună de lună, m-am întristat enorm. Dar m-a și motivat în același timp.

Ziua Internațională a Dorului are o însemnătate și mai puternică pentru mine după această vizită. Botoșaniul însuși, și nu o zic cu inimă ușoară, este un județ al dorului. Dorul față de copiii lăsați în grija bunicilor, de locurile lăsate în urmă, care poartă atâtea amintiri, al căror specific nu poate fi înlocuit.

Mi-am făcut o promisiune când am ajuns înapoi în țară: să fac tot ce îmi stă în putere să îi aduc pe botoșăneni acasă, la familiile lor, să îi conving pe cei rămași că Botoșaniul înseamnă nu doar trecutul și prezentul, ci și viitorul lor. Să mă asigur că nu vom abandona niciodată lupta pentru condiții mai bune, pentru un trai așa cum și-l doresc.

Botoșănenii de peste granițe știu că lupta cu dorul de familie este cea mai grea luptă. Noi, cei de acasă, avem datoria de a lupta pentru ei, să creăm motive reale pentru care merită să se întoarcă acasă.

Va fi o provocare, e adevărat. Nu se va întâmpla nimic peste noapte, nici nu promit așa ceva. Este esențial ca factorii de decizie de la nivel județean să se implice activ și să conștientizeze că progresul unui județ nu constă doar în ceremonii și amenajare peisagistică. Principalul obiectiv este atragerea investițiilor și stimularea dezvoltării locale. Ca să îl putem atinge, avem nevoie de o înțelegere profundă a exodului cu care ne confruntăm și o viziune clară asupra soluțiilor.