0763 629 634
De 5 ani Aurelia Osmanaj este președintele Asociației „Și noi suntem copiii voștri” din Galați și se implică zilnic în sprijinul copiilor cu autism.
1. Reporter www.foto-reporter.ro: Este un moment perfect pentru a vă lăsa cunoscută lumii. Cine este Aurelia Osmanaj?
Aurelia: Mi-ați smuls un zâmbet, de la prima întrebare…. pentru că nu sunt genul de om care să se simtă confortabil pe o scenă (fie ea și una imaginară) în fața lumii. Cu toate astea… autismul m-a împins, nu de puține ori, să pășesc… să merg în fața lumii… cu inima în mâini, cu sufletul la vedere. Cine este Aurelia Osmanaj? Dacă ari fi să vorbesc despre mine ca și când aș vorbi despre altcineva, ca despre o persoană pe care o cunosc bine, aș zice că Aurelia este o mamă, o mamă care s-a prăbușit de multe ori dar care de fiecare dată s-a încăpățânat și s-a ridicat, iar și iar, de dragul copiilor săi. Aurelia este fragilă și puternică în același timp. Un om simplu,un om extrem de simplu dar care nu vrea, pentru că oricum nici nu poate, să învețe renunțarea… resemnarea. Așa e Aurelia asta pe care o cunosc eu. 🙂
2. Reporter www.foto-reporter.ro: Care este povestea din spatele Asociației „Şi noi suntem copiii voştri”?
Aurelia: Povestea asta e așa: într-o zi, undeva într-un cabinet, un medic m-a privit în ochi și pe un ton compătimitor mi-a spus că, din păcate, am necazuri, pentru că Lina mea dragă este un copil cu autism. În ziua aceea mi-am revăzut toată viața, toate erorile, toate clipele de nefericire, toate perioadele mai puțin bune, toate rănile mult prea slab vindecate (sau absolut nevindecate), de până atunci, toate cicatricile, și efectiv oricât de mult încercam să îmi recapitulez în minte viața nu mai regăseam nimic bun, niciun moment fericit, nicio amintire plăcută care să mă ajute cumva, ceva care să îmi ofere un restart de moment, un răgaz de calm cât să nu mă rătăcesc complet… nu mai regăseam nimic calm în trecutul meu cu care să înfrunt un așa prezent trist, apoi după un plâns bun m-am întrebat la final „de ce eu? de ce mi se întâmplă asta mie? de ce ea, copila mea?” Povestea asta a început așa… cu o zi nefericită, o zi ca o lovitură puternică care te scufundă în durere. Atunci, în ziua aceea, în realitate începea o călătorie, viața mea lua un alt curs, total diferit și pentru totdeauna. Dar lucrul ăsta l-am înțeles mult mai târziu. Pentru că o vreme, o vreme bună chiar, am negat, nu am vrut să accept, m-am convins eu pe mine că medicul acela s-a înșelat. Am negat autismul mult timp, i-am râs în față, i-am spus că nu există. Nu am acceptat acel diagnostic! Dar el era acolo… mă aștepta tăcut, o tăcere crudă. Apoi într-o zi, într-o altă zi, după mai bine de un an de la diagnostic, s-a întâmplat să am curajul să îmi adresez eu mie întrebările corecte de data asta: „Dar… de ce nu eu? De ce nu mie? Cine sunt eu să nu mi se poată întâmpla mie autismul?” Și cred că atunci m-am „trezit” la realitate și am înțeles că să rămân căzută sau prinsă așa… într-o bulă de negare nu ajută, e un soi de capcană, nu îmi fac nicio favoare, nici mie și nici fetiței mele, mai ales. Am început să lupt usor ușor cu mentalitățile, în modul meu, la început timid, apoi cu mai mult curaj, am înțeles foarte clar că nimeni nu va lupta pentru mine și în locul meu. Am îndrăznit chiar să scriu o carte, pentru conștientizare („Nu te teme să ma iei în brațe”), am început să vorbesc lumii… despre copilul cu autism, despre stările prin care trece un părinte, despre oameni buni și despre aceia mai puțin buni, am scris ce simteam eu lângă autism. Mi-am asezat emotiile, temerile și speranțele deopotrivă pe o coală de hârtie, scrisul… scrisul a fost modul meu de a merge înainte. Am început să înot într-o mare cu litere…o mare cu retrăiri, cu lacrimi amestecate cu speranțe. Apoi ceva s-a întâmplat. Cartea aceea a fost așa ca o sâmânță pe care o plantam și care urma să crească, să înflorească și să aducă parfum de alinare, cel puțin. Oamenii au citit. Au citit, au venit mai aproape de noi și da… foarte mulți oameni ne-au îmbrățișat, ne-au dăruit mângâiere, apoi curaj, apoi încredere. Și uita așa, într-o altă zi, de data asta o zi cu mai puțin zbucium, o zi un pic mai senină decât toate celelalte, am îndrăznit să cred în mine și astfel s-a născut „Și noi suntem copiii voștri”. O șansă reală pentru schimbare, un vis de construit, o nouă cale sau mai bine spus o continuare… am găsit astfel… un sens suferinței. Mi-am dorit… să fac din suferință poezie.
3. Reporter www.foto-reporter.ro: Ne poți povesti puțin despre Campania ,,AMBASADORI PENTRU O ZI!” ?
Aurelia: Campania „Ambasador pentru o zi” înseamnă înainte de toate o provocare, un challenge. Practic, ambasadorii noștri îmbracă „haina” părintelui unui copil cu autism timp de 24 de ore. Asta însemnând că acel om timp de 24 de ore luptă pentru copiii noștri ca si când ar fi direct implicat, ca și când ar fi părintele unui copil special, timp de o zi. Rolul de ambasador este alegerea unui om să simtă cu inima celui care suferă. E despre iubire… pentru că nu oricine poate să simtă durerea cuiva ca și când ar fi a sa. Ambasadorii noștri timp de 24 de ore aduc conștientizare pentru autism în jurul lor, în cercul lor de prieteni, vorbesc despre noi, strâng fonduri. Sunt super-eroi, chiar sunt. Pentru că să ceri ajutor lumii, să întinzi mâinile către oameni cerând sprijin, da, vă pot spune că este un act de curaj… nu e de oricine. Îți trebuie multă forță în inimă, ai nevoie să fii pregătit pentru refuz, pentru eșec. Se suferă, se suferă adesea. Aproape mereu.
Obiectivul campaniei este „Tabăra Dulce” – o tabără unde copiii vor putea veni însoțiti de părinți și vor petrece timp fericit.
În șase ani de activitate am organizat tabere și am observat că progresele care se obțin în urma acestor acțiuni sunt net superioare progreselor obținute prin terapiile clasice. Copiii au nevoie de aer curat, de joacă, de libertate, de bucurie, au nevoie de copilărie chiar și atunci când sunt autiști. Au nevoie să nu se simtă inadecvați, greșiți, au nevoie de copilărie normală. Iar părinții au nevoie de zile senine pentru a își încărca bateriile. Astfel am decis că e timpul să construim o tabără, un loc unde sa putem respira cu toții un pic mai cu calm. Și cred cu tărie că vom reuși. Trebuie! Izolarea… e grea pentru o zi, două, darămite pentru o viață. Avem dreptul la posibilitate, așa cred eu.
4. Reporter www.foto-reporter.ro: Cum putem ajunge voluntari în această campanie? Dar să donăm?
Aurelia: Procedura este foarte simplă, trebuie doar să vă anunțati intenția bună la adresa noastră de mail: sinoisuntemcopiiivostri@gmail.com
Pentru donații, vă las conturile asociației. Mulțumim, apreciem fiecare contribuție, cu recunoștință.
ASOCIATIA SI NOI SUNTEM COPIII VOSTRI
UNICREDIT TIRIAC BANK SA
Cont RON – RO12BACX0000001153957012
Cod SWIFT BACXROBU Cod BIC BACX
UNICREDIT TIRIAC BANK SA
Cont EUR – RO88BACX0000001153957002
Cont LIRE – RO55BACX0000001153957014
CUI: 34981338
5. Reporter www.foto-reporter.ro: Cum credeți că ar putea societatea să sprijine copiii cu autism? Cum ar trebui să îi privim?
Aurelia: Societatea… societatea ar trebui să accepte că a fi diferit nu înseamnă ceva rău, ba dimpotrivă, dacă am fi toți la fel, identici, ar fi îngrozitor. E nevoie de educație, de acceptare, e nevoie să explicăm diferitul fără teamă. Fiecare părinte ar trebui să explice copilului său că atunci când întâlnește în parc un copil altfel decât el sau atunci când are un coleg în clasa sa, un copil care este total diferit de el, acest fapt nu înseamnă ceva greșit, copilul acela poate fi un bun tovarăș de joacă chiar dacă împărtășește senzații diferite. E nevoie de empatie… e mare mare nevoie de iubire, pentru că știți… nimic pe lumea asta nu rămâne fară consecințe. Iar deficitul acesta de empatie care, din păcate, există în societatea noastră, nu va putea salva pe nimeni, niciodată.
Copiii cu autism, la fel ca toți ceilalți copii trebuie priviți cu blândețe, cu IUBIRE.
6. Reporter www.foto-reporter.ro: Cum arată o zi într-o familie cu un „copil special”?
Aurelia: Sunt zile și zile, desigur. Sunt zile în care simți bucurie imensă la cel mai mic progres al copilului tău, te simți așa… agățat de soare, plin de speranță. Noi, părinții copiilor speciali, în timp, dobândim o capacitate nouă… ne bucurăm rapid și foarte mult de lucruri mărunte, copiii noștri ne-au învățat lecția asta a bucuriei fără motive mărețe. Ne bucurăm atunci când copilul nostru e calm sau când zâmbește, ne bucurăm mult de tot când puiul nostru se bucură. Și sunt alte zile… care ne rănesc, zile care dor enorm, zile în care se suferă continuu în fața neputinței noastre de a ne ajuta copiii să fie bine. Suntem mereu la extreme.
7. Reporter www.foto-reporter.ro: Puteți sa ne explicați pe ințelesul tuturor, ce este autismul?
Aurelia: Ce este autismul? Nimeni nu știe.
Aș putea spune că „a fi autist” înseamnă „a fi altfel”, diferit, „neomologat cu masele” … o persoană cu o structură neurologică diferită de cea comună, dar nu cred că ar fi deajuns.
Aurelia: Am încercat să explic autismul mulți ani și pe înțelesul tuturor, cred că am putea vorbi despre autism zile întregi iar la final concluzia ar fi una singură: „nimeni nu știe ce este autismul”. Cred dealtfel că autismul nu se poate explica… autismul mai degrabă se simte, se trăiește… pentru că autismul vine și rămâne. Pentru totdeauna. Fiecare persoană cu autism este diferită de alta, niciun autist nu este identic cu un altul, nici măcar gemenii cu autism nu seamănă între ei. De aceea eu cred că fiecare om care ar vrea să înțeleagă ce este autismul ar trebui să petreacă măcar o zi pe lună în preajma unei familii în care autismul există. O astfel de experiență ar putea schimba vieți.
8. Reporter www.foto-reporter.ro: Cum vezi viitorul tău? Dar al asociației?
Aurelia: Viitorul meu… îmi doresc doar sănatate, atât. Pentru asociație am visuri mari însă, sper să putem schimba destine în bine, cât mai multe..
9. Reporter www.foto-reporter.ro: Ce trebuie sa facă părinții pentru a le ușura incluziunea socială a copiilor aflați în această situație?
Aurelia: Înainte de toate, părinții trebuie să nu se mai ascundă, pentru că foarte mulți fac asta și este o eroare. Să nu își mai ascundă copilașii de ochii lumii. Foarte mulți părinți se ascund, se izolează efectiv… Autismul nu este o rușine. Nu este nici vreun păcat pe care cineva l-ar fi comis, autismul este un fapt, se întâmplă, se poate întâmpla oricui! E nevoie de conștientizare, fiecare părinte ar trebui să vobească despre copilul său pentru că despre oricare copil se pot spune/scrie lucruri minunate. Știu și că nu este deloc ușor, dar lupta purtată pentru copii este un privilegiu, nicio luptă nu este mai importantă. Renunțarea, în cazul autismului, nu salvează pe nimeni. Ba dimpotrivă… distruge iremediabil. Iar părinții care au copii sănătoși… să se bucure, să se bucure și să mulțumească cerului. Iar atunci când întâlnesc părinți ai căror copii sunt speciali… să îi trateze demn, să îi sprijine măcar cu o vorbă bună. Fiți alinare!
10. Reporter www.foto-reporter.ro: Dacă doriți, puteți să transmiteți un mesaj pentru toți susținătorii asociației dvs.
Aurelia: Vreau să le mulțumesc. Pentru încredere, pentru răbdare, pentru îmbrățișări, pentru iubirea din inimile lor!
